Complimentele aparent nevinovate pe care le adresăm fetițelor pot induce ideea că „valoarea” lor se reduce la aspectul fizic. FOTO: Shutterstock
Mai știți reuniunile acelea de familie, cu bunici, veri, unchi și mătuși pe care îi vedeai din an în Paște? Se întâmplau la fiecare început de vară, în curtea bunicilor. Era un moment pe care îl așteptam cu nerăbdare după ce se termina școala. Dar am ajuns, pe la 9-10 ani, să îl detest.
După îmbrățișări și pupături începea, aproape inevitabil, inspecția: „Vai, ce domnișorică te-ai făcut!”, „Și ce frumușică ești, mânca-te-ar unchiu’!”, „Ia uite ce i-au crescut sânii…”. „De-acum trebuie să ai grijă!”, spuneau mai ales femeile. Dar nu-mi explica nimeni, niciodată, la ce anume trebuia să am grijă. Și nici nu îndrăzneam să întreb.
Zâmbeam stânjenită, simțeam cum îmi fierb obrajii și mă fâstâceam. Nu-mi era deloc confortabil, deși toate cuvintele astea păreau să fie complimente. Căutam pretexte să fug de la masă, căci nu mai suportam privirile și comentariile lor. Deși aparent nu aveam motive, și eram convinsă că toți adulții aceia mă iubeau.
Ani mai târziu, am retrăit scena asta, parcă trasă la indigo. De data asta, fiica mea era în centrul atenției. Ei i se adresau rubedeniile, cu aceeași afecțiune cu care mi se vorbise și mie odinioară. Mi-a fugit pământul de sub picioare când am auzit din nou „Vai, ce domnișorică te-ai făcut!”. Am zâmbit politicos și am căutat un pretext să părăsim încăperea. Nu știam pe cine apăr mai întîi. M-am întors, pentru câteva clipe, în curtea bunicilor. Eram din nou fetița de 10 ani care nu înțelegea de ce, dintr-odată, adulții n-o mai întrebau „ce-ai mai făcut la școală”, ci vorbeau, ca și când n-ar fi fost de față, despre corpul ei.
