Un tren de călători circulă, în medie, în România, cu 45 kilometri pe oră. Nu e viteza dintr-o zonă montană sau dintr-un tronson în reparații, ci media națională, calculată pe tot sistemul feroviar. E cu puțin mai rapid decât un biciclist bun, și mai lent decât acum câțiva ani.
Institutul Național de Statistică nu publică un „cost al încetinelii” și nici Ministerul Transporturilor nu ține o contabilitate a orelor pierdute de călători. Și totuși costul există și e la fel de real ca orice cifră din PIB, doar că nimeni nu-l adună.
Aceasta e, de fapt, limita fundamentală a contabilității naționale: e construită să numere ce se produce, nu ce se scurge pe lângă. Un PIB în creștere poate ascunde perfect o economie care funcționează la jumătate din capacitate, pentru că pierderile prin disfuncție nu apar niciunde ca linie separată. Sunt absorbite, tăcut, într-o scădere de productivitate, în investițiile care nu se mai fac, în orele de muncă transformate în ore de așteptare.
Patru cazuri românești, alese exact pentru că sunt banale, cotidiene, ne-editorializate, arată cum se calculează, de fapt, acest cost invizibil.
Trenul care nu ajunge la timp
