La câteva minute după ce Iron Maiden a urcat pe scenă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să scot telefonul și să caut pe Google: „Câți ani are Bruce Dickinson?”
Una dintre expresiile care m-a contrariat mereu este „te iubesc ca în prima zi” și, mai în glumă, mai în serios, singura replică potrivită pentru ea mi s-a părut tot timpul: „Cum adică? Așa de puțin?!” Cel mai valoros lucru la o relație cu un om drag este istoria comună, șirul lung de întâlniri, experiențe și alegeri repetate care v-au adus în punctul în care sunteți astăzi.
Este valabil pentru locuri, cărți și, desigur, muzici. Iron Maiden nu este doar o trupă care a făcut istorie, ci o trupă cu care mulți dintre noi au o istorie. Pentru acest trecut, am fost joi la concertul pe care Iron Maiden l-a ținut la București, în cadrul turneului mondial „Run for your Lives” și am descoperit niște muzicieni cu un prezent pe care îl trăiesc din plin.
La aproape 68 de ani, Bruce Dickinson are o energie incredibilă. Îl mai văzusem în concert mai demult, dar nu îndrăznisem să sper că și-a păstrat-o peste ani.
Nu doar că „îl ține vocea” – și l-a ținut două ore întregi – dar are încă o prezență capabilă să însuflețească zeci de mii de oameni. Străbate scena în forță de la un capăt la altul în timp ce cântă fără greșeală, joacă roluri, schimbă costumații, comunică mereu cu publicul. Ca un dirijor, ridică mâinile în aer și energia crește, iar spectatorii strigă, cântă și țin ritmul bătând din palme.
