Zilele trecute, treceam prin parc și m-am oprit, fără să vreau, în fața unei scene banale: un tată stătea în iarbă, cu fiica lui de vreo patru ani, și amândoi râdeau în hohote în jurul unei păpădii. „Te ubec”, a spus fetița și tatăl ei i-a răspuns imediat: „Și eu te iubesc!”. În acea secundă, am simțit un nod în gât. Copil fiind, eu nu am avut o astfel de conexiune cu părinții mei.
Pentru generații întregi de români, „Te iubesc” a avut rolul unei declarații romantice, incongurentă cu lumea aspră în care noi am crescut. Cum să spui asta între părinți și copii? „Te iubesc” nu e pentru familie, este pentru perechea ta.
De aceea, scena din iarbă am resimțit-o ca pe o durere. Corpul meu identifica ceva ce a avut nevoie, dar nu a primit niciodată: acea atenție totală a unui părinte care să râdă pur și simplu pentru că eu râdeam. Psihologii numesc asta „mourning for what never happened” – o jale pentru ceea ce nu a existat niciodată.
„Du-te în camera ta și te joacă!”
Scena asta m-a urmărit până acasă. Ce fac eu cu fiica mea, mi-am zis? M-am întrebat asta în timp ce încercam să-mi amintesc o singură întâmplare cu mine copil simțind acea conexiune brută, fără cuvinte, pe care o văzusem în parc.
