Eseurile lui Armand Goşu sunt dominate de o luciditate care nu poate lăsa loc naivitaţii pacifiste, scrie politologul Ioan Stanomir, într-o recenzie a volumului „Războiul fără sfârșit. Cum a schimbat invadarea Ucrainei regulile jocului”.
Cea din urmă carte de eseuri dialogale datorată lui Armand Goşu face parte din încercarea, ambiţioasă şi temerară, de a scrie pentru contemporanii noştri cronica unui război ce a deschis poarta lumii de mâine. Interviurile pe care le cuprinde (dintre care cele mai numeroase sunt acordate, pe platforma “ Contributors”, lui Lucian Popescu) reprezintă fotografiile prezentului ce devine, prin chiar simplul act al trecerii clipei, trecut.
Istoric eminent şi politolog redutabil, Armand Goşu este un seismograf atent la mutaţiile din planul societăţii internaţionale. Judecăţile şi mărturiile sale sunt un material esenţial pentru efortul de lectură ce va urma. Vocea din aceste conversaţii se raportează, mereu, la durata lungă. Drama războiului care pare fără de sfârşit se înscrie în linia unei eredităţi a spaţiului imperial rus şi sovietic.
Prin chiar natura sa, eseul conversaţional este genul ce încadreaază, organic, procesul de naştere al ideilor şi ceea ce observăm este reflectarea, in priză directă, a evenimentelor însele. Trecutul, prezentul şi viitorul se unesc în acest dialog ce înseamnă, aşa cum notează Goşu însuşi, un act de pedagogie, dar şi de introspecţie colectivă.
