Reamintesc pentru cei care erau prea tineri sau nu erau născuți atunci: alegerile prezidențiale au fost câștigate atunci de candidatul Frontului Salvării Naționale (FSN), Ion Iliescu, cu 85% din voturile exprimate, înaintea lui Radu Câmpeanu (PNL) cu 10% și Ion Rațiu (PNȚCD) cu 4%. La Senat și Adunarea Deputaților (denumirea de atunci a camerei inferioare a parlamentului) FSN a obținut peste 2/3 din voturi, în condițiile unei prezențe la vot de peste 86%, care rămâne până astăzi un record pentru alegerile din România.
- articolul continuă mai jos -
Îmi aduc aminte că am votat atunci la prima oră – secțiile se deschideau la ora 6 dimineața – după care am plecat spre aeroportul Otopeni, într-o călătorie în Canada, unde eram invitat ca parte a unui grup de nouă jurnaliști din fostele state comuniste ale Europei, iar de acolo am continuat în Statele Unite.
Am aflat rezultatele alegerilor la Toronto și trebuie să recunosc că am fost șocat de amploarea victoriei Iliescu – FSN, deși mă așteptam la un scor important. Eram la acea vreme jurnalist la România liberă, principalul cotidian independent și cea mai importantă tribună a opiniilor anti-FSN.
Dar lucrurile aveau să meargă din rău în mai rău: la câteva zile după reîntoarcerea mea din turneul nord-american a urmat mineriada din 13 – 15 iunie 1990, când regimul Iliescu, cu ajutorul forțelor reacționare ale vechiului regim comunist, a încercat să anihileze și firava opoziție care mai rămăsese după scrutinul aparent liber, dar total incorect din 20 mai. Am vorbit despre impactul acestui eveniment asupra mea într-un alt articol, așa că nu voi mai zăbovi aici.
