N-o să uităm prea curând vacanța asta! Ne-a dus de la agonie la extaz, dar a avut un final fericit și încă o lecție însușită de copilul nostru! FOTO: Arhiva personală
În ultima săptămână din iulie am fost la Mamaia cu copilul meu adult și cu soțul. Nu în Nord, că nu se dau banii afară din casă, nici în sud, că deranj mare, să zicem că ne-am cazat în „Mamaia-Mijloc”. Am așteptat zilele acestea ca pe un cadou. Numai că, din cele 5 zile, doar prima și ultima le-am petrecut împreună la plajă, pentru că ne-a lovit – pe rând – o enterocolită cu simptome diferite. Unul a ajuns la Spitalul Județean, iar doi dintre noi la „Infecțioase”, în Constanța.
De prin iunie, pe David l-a apucat nerăbdarea: „Vreau în iulie la mare!”. Pentru noi, „la mare” este sinonim cu stațiunea Mamaia de ani buni. E fixația lui, e bucuria lui supremă, așa că nu negociem nici greci, nici bulgari, nici turci (am fost pe acolo, n-au primit note de trecere). Așa că, atunci când el spune „Mamaia”, noi spunem doar „când?”. Iulie. Iulie să fie! Deși iulie mai avea niște aniversări, niște rate, niște facturi… aia e. Când mergi la braț cu autismul prin viață, te bucuri că vrea să iasă din casă, strângi cureaua, suni un prieten și tot pleci.
