Rezultatele la Evaluarea Națională au dezamăgit mulți copii și părinți. N-au mai fost atât de multe note mari ca în anii anteriori. FOTO: ShutterstockPublicarea rezultatelor la Evaluarea Națională a venit cu o mare surpriză: și la Română, și la Matematică, numărul notelor de 10 a fost semnificativ mai mic față de anii anteriori. De asemenea, doar 7 elevi au reușit să ia 10 la ambele probe, față de 85 anul trecut. La Română, au luat nota maximă 398 de elevi, iar la Matematică 102. Anul trecut, la Română au luat 10 aproape 500 de elevi, iar la Matematică aproape 1.000. Consultantul educațional Gabi Bartic e de părere că un examen serios „nu împarte note maxime cu duiumul”, iar notele maxime ar trebui să fie o raritate. În ceea ce privește difrența dintre numărul notelor de 10 la Română și al celor de la Matematic, Bartic spune că nu vine din faptul că sunt elevii semnificativi mai buni la această disciplină, ci din subiectivismul profesorilor. Redăm mai jos explicațiile lui Gabi Bartic preluate, cu acordul ei, de pe pagina personală de Facebook: Au apărut ieri rezultatele la Evaluarea Națională. Și, odată cu ele, titlurile: „doar șapte medii de 10″, „doar 102 note de 10 la matematică”. Doar. Hai să fim limpezi pe ce e bine și ce e rău aici, pentru că se amestecă. Că sunt puține note de 10 nu e o tragedie. Poate fi chiar opusul. Un examen serios nu împarte note maxime cu duiumul – dacă proba de matematică chiar desparte la vârf, chiar nu lasă pe toată lumea la plafon, atunci raritatea zecelui e semnul că instrumentul își face treaba. Nota maximă are voie, ba chiar trebuie, să fie rară. Asta nu e cruzime. E sens.Și uitați-vă la cifre, pentru că ele spun ceva ce titlurile ratează. La matematică, 102 elevi au luat 10. La română, 398 – de aproape patru ori mai mulți. Sună ca și cum româna ar fi fost proba „mai bună”, la care s-au descurcat mai mulți. Nu e așa. E proba care nu știe cum să dea note maxime puține. Iar dovada vine tot de la minister: la simulare, aproape 10% dintre lucrările de română au intrat în recorectare – note destul de diferite între doi corectori cât să fie nevoie de încă doi. La matematică, o lucrare din o mie. Adică româna dă de patru ori mai multe note de 10 și e de aproape o sută de ori mai instabilă la corectare. Mai multe note maxime, măsurate mult mai prost. O parte din acele 398 de zece sunt acolo nu din competență, ci din noroc – corectorul care a nimerit.Așa că „doar șapte medii de 10″ nu e o dramă a copiilor. Ca să iei media 10, îți trebuie 10 și la mate, și la română – inclusiv la proba care „zecimează” aleatoriu sus. Raritatea mediei perfecte spune mai puțin despre geniul vreunui copil și mai mult despre faptul că trebuie să nimerești maximul la proba instabilă. Titlul plânge o raritate pe care o produce chiar defectul de măsurare.Ce e bolnav, deci, nu e raritatea zecelui. E cuvântul „doar”. E felul în care citim un 9 ca pe o ratare, un 8 ca pe o jumătate de nenorocire. Vrem, în același timp, două lucruri care nu pot sta împreună: note mari multe, ca să nu sufere nimeni, și exclusivitatea notei maxime, ca să însemne ceva. Dacă tot ce e bun ia maximul, maximul nu mai spune nimic — și atunci orice sub el devine, automat, semn de eșec.Un copil cu 9 la un examen serios a făcut o treabă foarte bună. Nu o consolare. Nu un eșec onorabil. Foarte bună. Doar că am uitat cum se citește asta. Și aici e lucrul care mă macină. Pentru că nu e o boală a examenului. E o boală a noastră, care intră peste tot – în Uber, în recenzii, în cum ne creștem copiii. Aceeași minte care dă cinci stele unei curse banale ca să nu supere șoferul dă note umflate la teză ca să nu supere copilul, și apoi îi citește 9-le de la Evaluare ca pe o catastrofă.Am pierdut capacitatea de a citi „bine”. La un capăt, confundăm poticneala cu incapacitatea. La celălalt, confundăm normalul cu eșecul. Ne trebuie ori prăbușire, ori perfecțiune. Mijlocul – „a fost bine, corect, suficient de bun” – ne-a devenit ilizibil. Și totuși îl știm. Îl știm de la bun început.Când copilul învață să meargă și cade după primul pas, nu-i spunem „lasă, nu e mersul de tine”. Îl ridicăm și-l punem să meargă iar. Și iar. Știind că va cădea. Pentru că am înțeles, atunci, fără să ne explice nimeni, că a cădea e felul în care se învață să mergi – că eșecul nu e opusul reușitei, e drumul spre ea.Întrebarea importantă e când am uitat asta. Când anume, între primii pași și prima notă, am început să le spunem copiilor exact pe dos: că dacă n-a ieșit din prima, nu se poate. Că dacă nu e perfect, e degeaba. I-am crescut să meargă căzând, și apoi i-am învățat să se teamă de cădere.