L-am cunoscut pe Ilie Bolojan doar ca jurnalist, la interviuri. Nu sunt un „specialist” în „omul Bolojan”, indiferent ce ar însemna asta. Oricum, evoluția din aceste zile depășește cu mult miza unui om.
Două lucruri mi-a spus Ilie Bolojan când l-am cunoscut. Eram la o cafea și începuse interviul. El venise de la Oradea, pentru o singură zi. Era relaxat, ca un om apreciat la el acasă, care nu are nimic de câștigat și multe de pierdut dacă vine la București.
Conducea Consiliul Județean Bihor. Nu părea tentat să testeze politica națională. De ce? „Întâi, pentru că nu știu suficientă engleză”. M-am recunoscut în el. „Și pentru că am simțul penibilului. Cel mai mult îmi e teamă de ridicol”, a spus Bolojan. Se referea la teama că nu e suficient de bun pentru poziția de premier sau de președinte de țară.
Am început discuția off the record. Nici dacă beau două beri pe stomacul gol nu am ce să deconspir. Nu a bârfit pe nimeni.
Ilie Bolojan nu a criticat pe nici unul dintre politicienii care îl izolaseră. Avea destui adversari: fusese surghiunit de „PNL-ul lui Iohannis”, nu se înțelegea pe plan local cu UDMR, iar dușmanul natural PSD îl privea ca pe o amenințare exemplară. Degeaba, însă. Nu mi-a oferit nicio știre despre rivali, ca și cum aceștia nu existau.
