România a reuşit performanţa paradoxală de a deveni simultan mai militarizată şi mai vulnerabilă. Epoleţii s-au înmulţit în administraţie, politică, în companiile de stat şi chiar în mediul privat. Acoperiţii, junii rezervişti la pensie specială şi absolvenţii trecuţi prin Academii sau QUANGOs „de securitate naţională” au devenit o prezenţă obişnuită în consilii de administraţie, agenţii guvernamentale, partide şi structuri de reglementare. Cu toate acestea, când vine vorba despre apărarea efectivă a ţării, efectele investiţiei sociale în diplome de securitate sunt îndoielnice.
- articolul continuă mai jos -
Sunt zece ani de când argumentam (aici) că România se pakistanizează: armata, serviciile secrete şi alte structuri militarizate îşi extind influenţa dincolo de misiunea lor constituţională şi capătă reflexe de actori politici şi economici autonomi. De atunci încoace fenomenul nu s-a diminuat, ci s-a consolidat. De exemplu, este notorie presiunea constantă pentru menţinerea ori extinderea unor regimuri speciale de privilegii, în special în zona pensiilor şi a statutului profesional. Plus, am avut de curând şi un şef al executivului aproape general activ.
Problema n-ar fi aceea că ofiţerii participă la viaţa publică după retragerea din activitate. În democraţii mature, acest lucru e perfect normal. Problema apare atunci când corpuri întregi de funcţionari militarizaţi dezvoltă interese corporatiste proprii şi ajung să exercite o influenţă disproporţionată asupra deciziilor publice. În asemenea sisteme, ascensiunea profesională depinde mai puţin de performanţă şi mai mult de apartenenţa la reţele subterane de influenţă. Rezultatul e cel dintotdeauna în statul român: clientelism, conformism guraliv şi o contraselecţie care recompensează obedienţa mai generos decât competenţa.
