Nu există, cred, în nici un oraș din România un cult mai aprig al clasicilor și al moaștelor culturale decât la Iași. Nicăieri spațiul public nu este mai supravegheat de monumente de secol al XIX-lea, precum Ștefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, Miron Costin, Eminescu, Xenopol, Kogălniceanu, pleiada voievozilor, Ferdinand – indicându-ți încruntați că pășești pe un teritoriu sacru, că națiunea s-a construit cu sacrificii și că Iașul a jertfit, poate, cel mai mult în acest efort comunitar. Trecutul atârnă greu la Iași, n-ai cum să faci o plimbare prin centru fără ca zeci de busturi posace să nu-ți amintească faptul că aici s-a scris istoria, că aici tradiția își păstrează mereu autoritatea.
Hidra comunistă & Goga
Ce descriu mai sus nu vine de la sine: este un efect al memoriei culturale coordonate oficial, prin instituții, un brand de oraș întreținut pios orașului. Aleg la întâmplare un pasaj din sutele de panseuri patriotice pe care primarul le recită grav cu diverse ocazii: „Iașul nu este doar un oraș. Este, poate, cea mai interesantă și densă carte de istorie a românilor. Fiecare pagină e o epocă. Fiecare rând, un destin. Fiecare literă, o luptă sau o rugăciune.” Când edilii susțin, mai curând discret, inițiative culturale private sau manifestări bugetate cu impact internațional (FILIT e unul dintre ele) o fac constrânși de impact, fără să înțeleagă cu adevărat că orașul are un prezent cultural consistent și că un cult inert al trecutului nu funcționează decât pe statele de plată.
